04/Jurnal de rod
Botanică, filosofie, artă și literatură. Despre rod și despre ceea ce nu se vede: pământul bun, soarele, dealurile, rodul.
Strămoșul mărului domestic crește și azi sălbatic în munții Tian Shan, în Kazahstan; orașul Almatî își trage numele de la el. De acolo, pe drumurile caravanelor, mărul a ajuns în fiecare grădină a Europei și în fiecare poveste: mărul discordiei, merele de aur ale Hesperidelor, mărul lui Prâslea cel voinic. Cézanne spunea că vrea să uimească Parisul cu un măr. Noi vrem doar să-l presăm cum trebuie.
Aronia vine din estul Americii de Nord, unde popoarele native o uscau și o amestecau în hrana de iarnă. Cultivarea ei s-a răspândit treptat în Europa, inclusiv prin grădinile experimentale și livezile din est. E un arbust modest, care nu cere mult pământ și nu se teme de ger. Boabele au o culoare adâncă: aproape neagră, aproape violet, ca cerneala de scris.
Afinul e o plantă de munte, pitică, din familia ericaceelor, care trăiește în simbioză cu ciupercile din pământul acid al pădurilor de molid. Fructul lui colorează limba, mâinile și, dacă nu ești atent, cămașa. În Carpați se culege de la Sfântul Ilie încolo, iar culesul se face aplecat, cu pieptenele de lemn.
Cehov a scris o piesă întreagă despre o livadă de vișini care trebuie tăiată și despre oamenii care nu se pot hotărî s-o facă. Vișinul vine din jurul Mării Negre și al Caucazului și a fost dus de romani în toată Europa. E un pom care rodește și când nu-l îngrijește nimeni, ceea ce spune ceva despre el.
Seamus Heaney a scris un poem despre culesul murelor, despre cum le aduni într-o găleată și despre cum, a doua zi, nu mai sunt la fel. Mura nu e o boabă, ci un ciorchine de boabe mici, fiecare cu sâmburele ei. Se coace în august, pe dealuri și la munte, exact când vara începe să obosească.
Căpșuna de grădină nu există în natură. S-a născut în Franța, pe la 1750, din întâlnirea unei specii din Chile cu una din Virginia, aduse de călători pe corăbii. Bosch a pictat fragi uriași în Grădina desfătărilor, iar Bergman a dat numele lor unui film despre bătrânețe. Fructul care pare cel mai simplu are povestea cea mai încâlcită.
Numele latin, Rubus idaeus, vine de la muntele Ida, unde, spune Pliniu cel Bătrân, grecii culegeau zmeură sălbatică. Legenda zice că fructul era alb până când nimfa Ida s-a înțepat culegându-l și l-a înroșit cu sângele ei. Zmeura e o plantă de lumină: crește în luminișuri, pe locul pădurilor tăiate, și dispare când pădurea se întoarce.
Homer pomenește perele în Odiseea, în grădina regelui Alcinous, unde pomii rodesc tot anul. Para e rudă apropiată cu mărul, dar mai pretențioasă: nu se coace bine în pom și trebuie culeasă tare, apoi lăsată să se facă în ladă. În Banat, perii bătrâni stau încă pe la marginea satelor, înalți cât casele.
Stratul alb de pe coaja prunei nu e praf, ci o ceară pe care fructul și-o face singur, ca să nu piardă apa. Hiroshige a pictat un prun înflorit pe care Van Gogh l-a copiat, trăsătură cu trăsătură. În Banat prunul e pomul de lângă casă: din el se face magiunul de toamnă și rachiul de iarnă, iar lemnul lui e cel mai bun pentru afumat.
Romanii îi spuneau mărul armenesc, de unde și numele latin, dar caisul vine din China, unde se cultivă de peste patru mii de ani. A călătorit pe Drumul Mătăsii, prin Persia și Armenia, până în grădinile Mediteranei. E pomul care înflorește primul, uneori prea devreme, și de aceea anii cu caise sunt ani buni.
Agrișul e un arbust cu spini din familia coacăzului, care crește bine în grădinile răcoroase și pe dealurile cu umbră. Boaba e translucidă, cu vinișoarele la vedere, ca o lampă mică. În Anglia secolului XIX se țineau concursuri pentru cea mai mare agrișă; în Banat se făcea din ea dulceața de la începutul verii, prima din an.
Dudul negru vine din Persia și a ajuns în Europa pe Drumul Mătăsii, deși viermii de mătase preferă dudul alb. Fructul e atât de fragil încât se culege scuturând pomul peste o pânză întinsă. Ovidiu povestește în Metamorfoze cum dudele, albe la început, s-au înnegrit de sângele lui Pyramus și al Thisbei. În satele din Banat, dudul bătrân de la poartă e încă locul unde se adună copiii în iunie.
Porumbarul înflorește alb, înaintea frunzelor, când dealurile sunt încă goale; de aceea frigului de la începutul lui aprilie i se spune „iarna porumbarului”. Fructul e mic, albastru-brumat și atât de astringent încât nu se poate mânca până nu-l atinge gerul. Din el se făceau cândva cerneala și vopseaua de lână, iar din lemnul lui, bastoanele.
Mărul de aur al Hesperidelor era, foarte probabil, o gutuie: grecii o dedicau Afroditei și o puneau în camera mirilor. În Banat gutuia stă toamna pe dulap, între rufe, ca să le parfumeze, și se face din ea peltea și gutui coapte la cuptor. E fructul care nu se grăbește: se culege târziu, se coace lent, ține toată iarna.
